Laurette’s Blog

În verde gheață îmi învălui

mantia de gânduri scumpe,

Atât de scumpe de-ți îngădui

să le citești pe rând, în runde.

Să nu-ți întuneci a ta minte

care povară poate-ți este!

Doar  te împiedici în cuvinte

și mă împiedici în poveste.

Aștept să-ți ceri de-acum iertare

că-mi tulburi liniștea în van,

Când eu tac atât de tare,

iar tu rabzi din an în an.

Atâtea vise colorez, și

atât nu vreau să mă opresc

Fiindcă afară încă iarnă-i

departe, închise, flori pălesc.

Te-ntreb din nou de argument,

sau erau două, mici, sfioase?

Te întreb să-mi scriu un testament,

cu slove scurte și nervoase.

Aștept să încetezi stropirea,

doar nu credeai aceste vorbe!

Fugite de acasă în zarea

care ascultă noaptea tobe.

M-acopăr cu pagina cam goală

căci  încă vreau să o trăiesc,

Iubirea,  ce îmi cere limită,

cum aș putea să n-o opresc?

(“Argumente”, februarie 2011, L.m.)

Majoritatea probabil și-au dat seama de faptul că nu am mai postat niciun cuvânt sau urmă de acesta și cred că cel mai bine ar fi să vă mărturisesc adevărul: nimic din blog nu este plagiat, cred ca știți deja acest lucru, cu excepția motto-ului  de sus care mi-a fost propus de o persoană dragă mie și încă de la începuturi mi-am dorit ca totul să fie cât mai original și expresiv, de fapt ce rost ar fi avut să mă mint singură?!

Tentativele nenumarate de a scrie poezie le-ați citit fiecare, posibil să vă fi plăcut, poate ați și criticat și cred că mulți ați avut dreptate: nu sunt cele mai bune și este firesc să fie foarte greu să încerci un lucru pe care  ceilalți, considerați  profesioniști,  l-au realizat atât de bine. Este dificil să creezi noutate când tot ce putea fi scris sau despre care se putea scrie a fost abordat în diferite și inedite moduri în fiecare epoca, în fiecare an… Cum ai putea oare sa te ridici mai sus de ceea ce au creat maeștrii scrisului care, în mod ironic, foarte mulți au fost apreciați mult prea tarziu.

Descoperirile ne-au  ajutat să evoluăm, de la inventarea roții, a mașinii cu aburi și până la perfecționarea internetului, omul a devenit mult mai performant.  În același mod s-a schimbat și arta scrisului, oare își imaginase cineva vreodată să devină blogurile adevărate cărți, să aibă aceeași valoare, ba chiar mai mare și să devină atât de practice? La fel s-au schimbat și sentimentele, a evoluat romantismul, transformându-se într-o acută lipsă a lui, înlocuit cu un fel de materialism îmbrăcat în indiferență,  din ce în ce mai prezent.

Nu îmi doresc să acuz, am pornit doar de la o analiză a încetării mele de a scrie. Nu încerc să mă disculp, încerc să înțeleg  cum de visătoarea de altădată a devenit prea realistă. Și totuși…

Îmi doresc să revin, îmi doresc să scriu, să rescriu, să recreez o imagine ce mi se potrivește, o imagine delicată, subtilă și gingașă! Îmi doresc să reîntâlnesc magnolia ce-mi umplea diminețile de prospețime și crinul din sertar, sper să mă aștepte încă…

Vă mulțumesc,

cu drag, a voastră,

L.m.

Din apuse vremuri calde ce adesea-mi
amintesc,
A rămas o umbră blândă ce doar schimbă-un
epitet…
Tu erai -eu nu mai sunt; ce sunt eu, tu nu mai
ești
În zadar aștept schimbarea; o lumină ce-o
oprești.

Mă sufocă plâns de suflet gol ce tace
Ferecat cu lanț al vieții, risipite-ușor
Și adunată-ntr-un orologiu mic, sonor.

Vis de mai ce-mi flutură sub pleoape
o dorință,
Frânge ale sale aripi și se zbate-n
neputință.
Glas de crai care șoptește-n dimineți
cu soare,
Mai cu seamă se oprește și trimite semn:
o floare!

Magic gând se furișează-n piept și bate
Dezrobind licoarea vechiului damnat-
Un simțământ colbuit, pe veci uitat.

Speră crinul pal, ce în sertarul vechi
a leșinat,
Ca tu să uiți acel trecut, să pară c-ai visat
odat’
O petală să ne fie martoră la jurămintele
cu foc,
Pecete pe inimi, pe suflete, pe zilele
ce nu se mai întorc!
( “Vis de Mai”,Laura M)

Mă învârt într-o lungă agonie; credeam într-o schimbare imposibilă și-mi pierd gândurile într-un uragan ce mă răvășește și mă lasă mai goală și mai tristă. Plâng magnoliile cu petale-mbujorate și-și uită frumusețea de care se făceau vinovate acum câteva zile. Cea care m-așteaptă răbdătoare în fiecare seară, a semnat, într-un final, contractul cu viața. S-a emancipat de-acum, tânăra magnolie: își permite să-și schimbe înățișarea, să sfideze puterea timpului, să uite toate simptomele de nefericire și să citească printre rândurile privirilor aruncate fugar.
Și-a pierdut a ei copilărie, și nu numai: și-a pierdut liniștea și lumina fantasmei din trecut; dar de ce-ar conta acum când toate pălesc în calea ei și nimeni nu o mai poate întoarce din drum? Calea ei, a ei chemare…
Zâmbete schițate în colțurile petalei cu nuanța mai deschisă, se pierd usor când ploaia-i soarbe nemurirea, căci ce-a ajuns să fie vecinicia? o impresie…confundata uneori cu fericirea.
Ieri, tânăra magnolie fără să-și dea seama, a facut un suflet fericit, spre a ei nefericire; să-i fi dat lui nemurirea ei? I-ar fi dat-o negreșit, căci ce-ai mai putea face cu a ta vecinicie, dacă nu ești fericit?

Demult, tare demult scriam tot ce simteam si ma imbatam cu un timp ce nu-mi era dusman ci prieten, o cunostinta ce ma respecta si ma tinea in puf. Spuneam odata ca va veni si vremea lui;)) vreme, vremuri..si a venit! Il simt tot mai strain si fasonat, dar tac si ma supun, ce-as mai putea face oare-acum? Am ales si-alegerea ma reprezinta, si indraznesc sa o sfidez si-o voi sfida pana la ultima-mi picatura de putere, doar sa-mi demonstrez ca pot!
Tu? Cine esti tu acum? Esti oare acelasi, sau te-ai schimbat de cand nu ti-am mai scris: iti amintesti ce clipe fericite-impartaseam si ne iubeam in scris, urmam vreo procedura? verificam vreo baza rece ce nu contine amintiri de suflet? care te limiteaza si nici nu intelege cand n-ai cum sa te lasi tarat printre contracte, clauze, conditii? ca lumea mea nu se masoara in astfel de situatii, ah, situatii…
Ai crede ca inaintez o plangere..am cui? De-ai sti ca am pierdut si zilele de primavara, inchisa intr-o lacrima metalica, dar nu ma plang, nu vreau, nu cred sa pot…
Au inflorit magnoliile! O singura magnolie m-asteapta in fiecare zi acasa si imi sopteste “bun venit” iar dimineata parfumul culorii ei imi invaluie privirea…o noua zi, o noua provocare…acelasi inceput!
Cu drag…
Laura m

E simplu doar să spui povești
Și să vorbești de realitate
Când tu în lumea ta trăiești
Iar eu în lumea mea, le știu pe toate.

A fi, în visul meu, în visul tău, e relativ
Așa cum soare astăzi e și mâine-i norilor captiv;

În joacă soarta mi-o aleg?
Și cu ce drept mă iei la rost,
Când fericirea s-a pierdut
Și nici nu știu de a fost, ce-a fost?!

Mă simt un palid trandafir în vasta ta grădină
Și simt cum tai atare vrajă, așa cum tai a mea tulpină.

Povară grea îmi este vraja
Să fiu a două lumi părtașă-nchisă,
Să nu mai văd de-i vis ori realitate
Și să se termine la fel: pe-un pat cu flori întinsă.

Dar ce vorbesc de soartă muritoare
Când sper să dainuim în veci;
Nu cu-obișnuita-nfațișare, ce lasă urme-adânci și reci
…dar cu un testament la care scriem toți!
(“De-aș fi.De-ai fi”, L.m.)

Aș vrea să-ți scriu în fiecare zi
Și doar în tine m-aș încrede…știi?
Dar o mare ne desparte:
Înc-o mare, șapte ape, și-ale mele gânduri toate.

Nu mai sunt prințesa-ceea
Cred mai mult că-s vrăjitoare
Și mă chinui și te chinui și nu-ți cred
A ta mirare;
Nu mai cred nimic și nimănui nu-i dau crezare.

Aruncă-acum cu pietre-n mine
Căci nu mai știu să scriu, văd bine.
Damnată sunt să nu cunosc un ceas de nemurire
Așa cum tu trăiești din scris, din cânt,
Din tot ce-nseamnă vers și rând.

Mă pierd, mă pierd de nu știu să mai strig,
Să mă ascund, să fug de-un întuneric aprig.
Și iarăși sfere cristaline zboară pe-un obraz
Ce îl îneacă Răul treaz.

Nu-mi mai scrie pomul, Știi?
Este gol de-atâta timp, cum goală-s
Eu, în mine, eu.
Ieri, odată, aruncam la colț atâtea
Și nu vedeam de ochi lumina, și nici răbdarea sau iubirea…
nu vedeam de ochi lumina, nici răbdarea, nici iubirea!
(‘Un gând sortit pieirii’, L.m.)

Am uitat cum este să scriu, cum mă simțeam atunci când scriam. Obișnuiam să scriu în fiecare zi, găseam suflet în orice, chiar și în copacul de lângă fereastră: e și el gol la fel ca mine-acum. Ieri am gătit așa cum fac de obicei, dar nici acest lucru nu mai e la fel, probabil prea mult sos de roșii in viața unei zburătoare; nu mai țipă cum țipa odata, nu se mai zbate nimic și cred… nici eu.
Am pierdut ceva pe drum, nu azi, nici ieri, acum ceva timp; cred că am pierdut o firimitură, o clipă, un început care se repeta mereu când aveam nevoie de asta; și-acum s-a stricat precum o jucărie care nu mai cântă, după care aștepți să înceapă cu aceleași note dulci dar e tăcută și nu-i de-acum, e mai demult.
Cred că am murit în mine. Și nu știu de ce apă cu sare și tristețe îmi zboară pe obraz: Ce am făcut? Ce am facut, spune-mi tu oglindă spartă din adânc? Încerc să mă ridic dar cu ce rost, mă-ntreb, când nu mai simt. Mi-e frică să încerc din nou, dar mai am să pierd ceva? Și nu mai scriu așa cum pictorul nu mai pictează, nu mai simte pânza, nu-mi mai este gândul ajutor asa cum nici penița nu-mi mai scrie.
Nu dați cu pietre! Poate a fost așa, un vis, și-abia acum m-am trezit, abia acum sunt eu așa cum sunt de fapt: fără rimă, fără sens și fără vers.
Te-ntrebi de ce refuz să mai încerc, mă tem așa cum tu te temi să te rănești; așa mă tem, așa mă tem, să știi…

Un nou an..un poem mai vechi de-abia terminat.
Înainte de a-l posta, dragii mei aș dori să vă urez și eu tot ce este mai bun să vi se întâmple în noua perioadă, să aveți bucurie-n casă și liniște nu ceartă, dragostea să vă înconjoare oriunde v-ați afla, să nu uitați de-ai voștri prieteni și nu vă dați în lături de la a ajuta pe cei de lângă voi căci și voi veți avea un înger păzitor la căpătâi, când vi se va părea că totu-i sfârșit!
Îmi mai doresc să nu vă depărtați de-al meu “manuscris” ce nu va înceta să-și scrie sufletul și poate mult mai mult, așa cum v-a obișnuit. Vă mulțumesc pentru susținere și sinceritate: pentru voi scriu, pentru voi, celor care vă pasă!!!

Luna

Lună plină cu lumină, cânturi îți aduc prințese,
Mari poeți și regi ai lumii-ntregi doar vorbe-alese;
Tu răspunzi la toți și toate c-un mângâietor surâs,
Val de searbădă lumină ca al fratelui apus.

Tu, o doamnă elegantă cu mătase de luceferi
Ce ridică o sprânceană din petalele de nuferi
Dispersate în oglinda unei tulburi-apariții,
Căci, serata abia-ncepe și se-anunță “n” ediții.

Poruncești la toți s-asculte și se-apleacă cuviincios:
Mulți să-și scuture țărâna din șoșonii întunecoși,
Alții, să-ți soarbă cei dintâi al tău curat descântec,
Cei din urmă se infruptă doar gândindu-se la pântec.

Toți se-nvârt în jurul tău și-ți admiră frumusețea;
Raze dulci cu iubire tu trimiți să-i învelească
Și se miră ele toate cum păstrezi tu tinerețea,
Voioșia-ți și blândețea nici nu par să contenească!

Ah, tu știi ce vise zboară și pe toti îi ocrotești,
Fiecare ceas al nopții până-n crude dimineți;
Când din scenă ieși sfioasă să te odihnești regină,
Un sărut cu ziuă bună le trimiți mișcând din mână.

Plâng și stele, praf de aur, risipesc în univers
Fuge viața, mor, căci ziua așternându-se, respiră șters
Și se mătură, doar scena-și schimbă iar decorul,
Lăsând loc unei noi piese să-și găsească iarăși dorul.
(“Luna”, L.m.)
La multi ani, 2011!!!

Am ieșit pentru o vreme din lumina ‘reflectoarelor’, probabil vă întrebați de ce…Vă pot mărturisi că au fost pricini diferite iar una dintre ele ar putea fi, recunosc, lașitatea. Mi-a fost teamă să mai dau ochii cu arta deoarece am simtit de nenumarate ori că nu mă ridic la nivelul la care ar trebui s-o cânt și să-i aduc omagii..
Voi sunteți judecătorii mei și sper să vă fi fost dor să mă citiți și de ce nu, să mă judecați.
Public aici o poezie pe care am scris-o toamna aceasta și sper să fie un nou început pentru mine..si nădăjduiesc din nou să-mi fiți alături:)

Toamnă la răsărit

De astăzi toamnă grea în suflet cald se lasă
Ca fir de aur cusut pe o frunză de mătase,
Și vorbe grele cad ca stropii reci de ploaie
Iar gândul ce era odată drag, e azi văpaie.

Dar acul unui brad a-ngălbenit de ieri
Și astăzi a căzut; trimis parcă din cer
Ca semn de grea sentință și grele acuzări
Ce ni se-aduc în scrisul unui târziu mister.

Popor sălbatic ce semn nesocotește
Trimis în zeci și zeci de rânduri istorie scrise
Nu ieri, nici astăzi, ci-n vreme de răstriște
Când laurul de glorie nu liniște aduse.

Dar cine mai ascultă azi lacrimile ploii
Ce glas sfâșietor al toamnei risipește
Și cine mai întreabă de uscăciunea mării
Golașă și pustie, nu-i nimeni s-o alinte.

E semn de anotimp târziu și zile scurte
Nici raze nu mai râd; sunt acum tăcute
Iară văpaia încă arde un trup păgân
Ce implorare cere din gura unui muribund…
(Toamnă la răsărit, L.m.)
Cu drag…
L.m.